Istoric

Originile termenului
Termenul este derivat din numele orasului Spa din Belgia, unde inca din Evul Mediu bolile cauzate de deficienta de fier au fost tratate cu ajutorul consumului de ape feruginoase. Primul care a utilizat termenul de “spa” in denumirea unei statiuni a fost Timothy Bright in 1596- “The English Spaw”, statiune insa unde se tratau boli doar prin utilizarea interna de ape feruginoase (doar prin consumul acesteia pe cale orala). Din acest moment termenul “spa” incepe sa fie utilizat independent de localitatea belgiana, chiar daca la inceputuri descria statiuni sau lacuri unde se putea doar bea apa feruginoasa. Cu timpul, insa, a fost utilizat pentru a descrie si statiuni unde se ofereau remedii externe pentru diferite afectiuni.
Exista si teorii neverificate care spun ca termenul Spa poate fi, de fapt, un acronim latin- “Salus per Aquam”, “Sanitas per Aquam”, insemnand “sanatate prin apa”.
Obiceiul de a calatori pana la ape termale sau reci in speranta de a vindeca diverse afectiuni dateaza din preistorie. Descoperirile arheologice din zone apropiate raurilor termale din Franta si Cehoslovacia au dezvaluit arme si jertfe. In Marea Britanie legende stravechi acreditau ca izvoarele termale de la Bath au fost descoperite de regii timpurii ai celtilor. Multi oameni din toate partile lumii credeau ca imbaierea in apele unor anumite rauri, izvoare sau fantani aduce cu sine purificari fizice si spirituale. Chiar si in ziua de azi putem observa obiceiul purificarii prin imbaiere la evrei, musulmani, crestini, budisti si hindusi, la fel cum forme ale ritualului de purificare au fost gasite si la nativii americani, persi, babilonieni, greci si romani din vremuri apuse. Toate aceste ceremonii actuale intalnite la civilizatiile mentionate mai sus reflecta credinta straveche in proprietatile binefacatoare si purificatoare ale apei.
Baile in vremea grecilor si romanilor

Unele dintre cele mai timpurii dovezi ale existentei “bailor vestice” vin din Grecia. Grecii au organizat regimuri de imbaiere care au format fundatia spa-urilor moderne de astazi. Egenii foloseau cazi de mici dimensiuni, bazine pentru imbaiere si cazi pentru picioare, pentru igiena personala. Au pus fundamentele bailor publice si dusurilor in cadrul complexurilor lor “Gymnasium” pentru relaxare si, de asemenea, pentru igiena personala.
Mitologia greaca aduce in vedere existenta unor izvoare naturale si a unor bazine cu apa sarata rezultate in urma refluxurilor, ape care au fost binecuvantate de catre zei pentru a vindeca diverse boli. Grecii au amenajat aceste bazine sacre pentru cei care doreau sa se vindece.
Spartanii au realizat o baie primitiva cu vapori. La Sarangeum, un timpuriu “balneum” grecesc (cladire cu bai), camerele pentru imbaiere erau practic sapate in dealul de unde izvora apa termala (izvor de apa calda). Cateva nise sapate in piatra deasupra acestor camere erau menite sa depoziteze hainele persoanelor venite la bai.
In una din camere podeaua era formata dintr-un mozaic decorativ ce ilustra un birjar, un car tras de 4 cai, o femeie urmata de 2 caini si un delfin la baza acestora. De aici putem trage concluzia ca grecii utilizau caracteristicile naturale ale acestor locatii, insa participau si ei la infrumusetarea lor de la diverse decoratiuni pana la simple rafturi construite in incinte.
Romaniiau incercat sa ii intreaca pe greci in multe privinte si au si reusit, depasindu-i pe acestia in marimea si complexitatea bailor lor. Ca si in Grecia, baile romane devenisera centre pentru socializare si activitati recreationale. Pe masura ce Imperiul Roman isi largea orizonturile, ideea bailor publice s-a extins in toate partile Mediteranei, in regiuni din Europa si Africa de Nord. O data cu punerea pe picioare a aveductelor, romanii nu numai ca aveau destula apa pentru uz domestic, agricol si industrial, ci si pentru preocuparile din timpul liber. Aveductele aprovizionau baile cu apa ce ulterior avea sa fie incalzita.
Astazi, extinderea bailor Romane este dezvaluita de ruine descoperite in Europa, Africa si Orientul Mojlociu. Romanii au construit bai chiar si in cadrul coloniilor lor, profitand de apele termale naturale descoperite in Europa. Astfel au construit bai la Aix si Vichy in Franta, Bath si Buxton in Anglia, Aachen si Wiesbaden in Germania, Baden in Austria si Aquincum in Ungaria, precum si in multe alte locatii.
Aceste bai au devenit centre recreationale si sociale in comunitatile romane. Bibliotecile, salile de lectura, gymnasiumurile si gradinile au devenit parti componente ale unor complexuri de bai. Romanii foloseau apele termale pentru a vindeca afectiuni precum reumatismul, artrita si abuzurile de mancare si bautura.
Declinul Imperiului Roman in vest, dupa moartea Imparatului Constantin a condus catre parasirea provinciilor periferice de catre legiuni, lasand astfel baile in mainile lociutorilor care au ales fie sa le distruga, fie sa le foloseasca in continuare.
Vă promiteam săptămânal câte un “episod” din serialul existenţei şi evoluţiei Spa-urilor de-a lungul istoriei. Iată astăzi o altă fărâmă de poveste pe care o punem la dispoziţia voastră pentru a putea înţelege traiectoria anevoioasă pe care Spa-urile au trebuit să o parcurgă pentru a ajunge ceea ce sunt ele astăzi.
Băile în Evul Mediu

O dată cu declinul Imperiului Roman, băile publice au devenit, în cele mai multe cazuri, locuri faimoase pentru încurajarea unui comportament licenţios, acest fapt conducând mai degrabă la răspândirea bolilor decât la vindecarea lor. Părerea generală a europenilor era că băile publice promovau o viaţă nesănătoasă, iar Biserica încuraja aceste opinii şi depunea toate eforturile posibile pentru a închide băile. În această perioadă popularitatea băilor era în scădere, reprezentanţii clerului blamându-le pentru epidemiile de boli venerice şi pentru că dădeau naştere unui mediu bolnav şi imoral.
În ciuda unei epoci încărcate de fervoare religioasă, oamenii au continuat să caute ape termale calde sau reci, binecuvântate, pentru a se vindeca de boli (deşi puterea apei de a vindeca nu mai era atribuită zeilor, ci numai lui Dumnezeu). În 1326 Collin Le Loup, un fierar din Liefe, Belgia, a descoperit izvoarele feruginoase din Spa, Belgia. În preajma acestei ape a luat naştere o faimoasă staţiune care ulterior a fost denumită generic “Spa”, acest termen descriind ulterior toate staţiunile construite în preajma izvoarelor naturale. În timpul acestei perioade procedeele de îmbăiere variau foarte mult. În secolul al XVI-lea doctorii sfătuiau pacienţii să bea apă minerală, recomandând-o atât pentru uz extern, cât şi pentru uz intern, astfel că persoanele venite la băi stăteau uneori în apele termale până la 11 ore, menţinându-se hidrataţi prin consumul de apă minerală. Baia avea loc în două sesiuni: unul în cursul dimineţii şi o a doua în cursul după-amiezei. Tratamentul dura câteva zile până când se formau bătături la suprafaţa pielii; lichidul care curgea în momentul spargerii acestora era considerat otrava care cauza boala. Acestor sesiuni le urmau altele mai scurte în ape fierbinţi, pentru a spăla locul infecţiei şi pentru a opri erupţiile.
În oraşul Scarborough de pe coasta Angliei, în 1626, Elizabeth Farrow a descoperit o apă acidulată curgătoare care izvora din una dintre stâncile din sudul oraşului. Era considerată a fi binefăcătoare, ceea ce a dat naştere Spa-ului Scarborough. Aici au fost adăugate procedurilor tradiţionale şi îmbăierea în mare, Scarborough devenind prima staţiune de pe malul mării din Marea Britanie.